Am mare și munte ACASĂ 😀

Ce faci când porți în suflet mereu dorul de mare și de munte? 😶

Ce faci când nu locuiești la 45 min’ distanță nici de mal și nici de poale? 😶

Când te furnică tot corpul și sângele ți se urcă la cap numai la gândul că te afli pe o plajă sau un vârf de munte …. ?!

Foto: Stanislav C. Ultimul apus la mare, Koblevo – iunie 2018.

Foto: Irka Ba. Ultimul apus la munte, Bukovel – februarie 2018.

P. S.: ultimele până în momentul în care am scris articolul 😀.

Eeehhhhhh, e greu să fii „suflet călător”… și să nu lucrezi într-o Agenție de Turism 😀.

Darrr … unde s-au mai văzut labirinturi fără ieșiri?

Deci, de ce și pentru ce, Orheianca noastră Svetlana Matvievici ne-a organizat în luna mai o escapadă la Butuceni, poate vă povestesc altă dată. Acum însă e important să vă spun, că există posibilitatea de ați alina „sufletul călător”, atunci chiar și când ești prins în rutină și e prea departe marea și muntele… Un pic, un piculeț… dar totuși îl poți alina.

Deci, eu am găsit și una și alta ACASĂ 😎.

Foto: arhiva personală.

Poftim! Și apă și deal …. Știți cu ce trebuie să le asimilați, da?! 😀

De ce anume, Casa Din Luncă, la fel e altă istorie. Și e istoria Orheiencei, la ea pe blog găsiți răspunsuri 😀. Dar, că e minunată Casa asta din Butuceni, au confirmat toate mămicile și picii (38 la număr), care au petrecut alături de mine o zi de vis.

Când numai am intrat pe poartă, în fața mea s-a petrecut un spectacol adevărat, care a ținut doar câteva minute, iar eu am reușit și mi-am revăzut toată copilăria, toate vacanțele fără de preț petrecute la bunei…, am simțit miros de sat, de iarbă verde, de pâine coaptă și chiar buneii vii i-am văzut în imaginea mea (deși nu-i mai avem printre noi deja de 7 ani 🙁).

Aici se coace pâinică de casă. După rețetele vechi și fără adaosuri periculoase sănătății. Toți clienții, care vin să ia masa aici, au marele noroc doar de așa pâinică. Și doar de așa spectacol, în care vrei nu vrei te teleportezi acolo unde te-ai născut sau ai copilărit, acolo unde mama te legăna și cocea, acolo unde coaja de pâine înlocuia kinder surprise-urile de azi. Acolo unde sufletul era curat ca pâinea și ca mama ❤.

În Casa Din Luncă eu am avut un sentiment ciudat, sentiment de bine. Și m-am simțit ACASĂ! Pentru că, de fapt, „acasă” nu e un loc, ci un sentiment pe care îl simți într-un anumit loc. Un sentiment ce te face să zbori, iar sufletul să-ți fie acasă. Și eu l-am simțit Aici.

Foto: Irka Ba

Dar așa cum nu pre’ stau mult pe acasă …. 😀 m-au apucat dorurile. Și aici e ușor să ți le potolești pe toate 😀.

Dorul de vorbe bune cu oameni dragi ❤.

… oameni pe care i-am născut chiar eu😀 și îi cresc și stau la sfat cu ei. Și admirăm peisaje, și ne bucurăm de apă, de verde, de lumină, de leagăn de barcă, de prietenia dintre noi și de magia faptului că inima mea sun ei ❤.

Da EI ….

Iată și minunea mică – Zbânț 😀.

Nana Irka, mulțumim de poze… Iar de asta cu mingea în aer îndeosebi 😀.

Revenind la doruri ….

Și cel de copilărit…., și urcat pe gard, de pe gard în copaci, și de mâncat cireșe de acolo din vârf. Sunt mai bune că sunt cu pericol de cădere 😀. Sunt mai bune când te gândești că acuș au să te certe 😀. Sunt mai bune pentru că sunt mâncate împreună „soră și frate” ❤.

Și dor ….

Dor de a mă simți Femeie (chiar dacă Mamă e cu mult mai amuzant 😀).

Să mă trezesc în flori, să le am în brațe, la picioare, să-mi miroase sufltetul a ele … Să fiu o petală sub un nor, sub un deal verde asimilat cu muntele 😀, să fiu eu … floare!

Printre flori …, când mă apucă dorul de aventură…, când sufltetul rebel are bateria de 100% mereu 😀. Când vreu adrenalină, viteză, zbor, amintiri vii, care să-mi facă pielea de găină, atunci urc într-o mașină off road și colind Orheiul Vechi, care nu are asemănare în frumusețea naturii.

Foto: Irka Ba

Și dacă dorul de aventură modernă trece repede în unul mai rural și tradițional, atunci am la dispoziție căruță cu cal și cu birjar.

Și dacă mai iau cu mine și gașca care e pusă pe șotii, atunci dorul e supra-ademenit 😀.

Și cum copiii mă fac să mă simt copil, atunci dorul mă îndeamnă să nu-i cert ci să fac năzbâtii alături de ei. Să mă legăn, de exemplu, în copacii unde există pericolul să cad în apă, și poate acum m-oi învăța a înota 😀, că tot mă chinuie gândul ăsta de mult. Lecțiile de înot stau în lista mea de așteptare pentru anul 2018, dar mai am oleacă de timp până la finele lui.

Și dacă îmi vine deodată dorul de inocență, lumină, puritate … Dorul de a dărui grijă și dragoste, atunci la terenul de joacă le am la pachet: dulcețuri și gemuri, numai bune de mâncat și pupat la infinit 😀.

Vanessa și Otilia ❤

Dar cine a zis că băiețeii nu sunt la fel de dulci, mai ales când fac din poartă scrânciob 😀.

Erik 😎

Și atunci când ții dor de soarele din țara ta și vrei să-l bagi în tine cu tot cu raze 😀, când ții morțiș să îți iubești cu dor țara, chiar dacă pleacă oamenii tăi din ea 😞, și când istoria rămâne dor de alinat și țara de iubit, atunci Orheiul Vechi e întruchiparea perfectă pentru acest dor.

Moldova mea ❤

Și câte doruri ar mai fi …. toate ți le-ai potoli 😀. Trebuie doar să cauți și ușor găsești, în facebook este pagina lor oficială.

Care alte astfel de Pensiuni de Acasă cunoști?

Și cum te isprăvești cu dorurile? Și de care ai? 😀

Pentru mine cele mai chinuitoare rămân a fi: dorul de ochii copiilor mei (mereu) 🙌 și cel de mare și de munte (non-stop) 🙃.

Cu doruri multe și frumoase, Victoria Donţov.

Reclame

Nervii mâncați la OrheiLand 😀

Cifrele sunt cele mai puternice arme, spune înțelepciunea chineză.

Totuși, eu mă abțin de la cifre, cred că prea multe-s deja.

Dacă totuși vă interesează atunci le găsiți ușor accesând doar cuvântul ”Orhei” și primul articol în google vă apare parcul nostru OrheiLand.

Cred că și la știri deja au cam exagerat cu cel mai mare parc din MD. Și da, cu certitudine e cel mai mare. Dar cum spuneam, fară cifre 😀.

În cât timp a fost construit, pentru ce capacitate de persoane și tot așa … știe deja toată lumea. Dar mie mi-i interesant: câți nervi în total a reușit să mănânce OrheiLand în ziua de 1 iunie 😀.

Mie personal mi i-a mâncat pe toți, ba am luat și cu umprumut, așa că următorii vreo doi ani va trebui să stau fără 😀.

Din Start am rămas fără câțiva (nervi), traficul și drumul blocat care ducea spre parcul nostru era îngrozitor. Deși mașinile patrulau și polițiștii ghidau și coordonau șoferii, totuși era insuportabil.

O colegă îmi povestea, că familia lor a renunțat și că s-au întors înapoi, deoarece traficul era blocat, iar drumul era transformat în parcare de la semaforul din centru până la Step-Soci. ”Vom reveni pentru distracații, în zille când va fi mai liber”, spunea Eugenia.

Noi totuși am fost mai curajoși și am pornit la vale spre Lac. Deși era stop pentru mașini și acces doar trecătorilor pe drumul principal care ducea spre parc, totuși noi fiind poporul care avem cetățeni și șoferi supradotați, care „țâșneau” din stradelele paralele (care nu erau patrulate) și apoi se plimbau cu mașinile acolo unde ”adicătelea” era strict pentru trecători. Deci, pe lângă faptul, că în stradă mișunau oamenii ca furnicile și mereu aveai impresia că îți pierzi copiii, încă mai apăreau și mașini (de prin celelate stradele) și frica pentru copii se înmulțea direct la 3 . Iată prima cifra din articol 😀.

Mă bucur totuși că am fost o mamă atât de deșteaptă 😀 și am repetat copiilor mei în fiecare zi timp de vreo lună, că noi de 1 iunie vom merge în parc doar cu ”văzutul” și pentru a ne informa, iar pentru distracții ne vom reîntoarce oricând. Exact asta repetam și în timp ce intram în OrheiLand-ul nostru.

Recunosc, impresiile au fost wwoouuu și asta numai din motivul că cunoaștem bine zona și ce și cum era acolo până atunci. Și acum atâta frumusețe la unloc, da, lăudabil!

20180601_122236[1]

Prin ochii băiețelului meu de 7 anișori, pentru el părea imens 🤗.

Prima oră, era deja între 12 și 13 amiaza, când soarele demonstra că vara e cu noi 😎, ne-am plimbat toți 3, având cea mai responsabilă misiune „cu văzutul” 😀.

Totuși copiii sunt copii și au avut câteva încercări… de a se încadra cumva-cumva în magia creată de OrheiLand 😀. Iată că încep a fi „zgâlțâițî” mai tare nervii lui mama 😀. Am avut norocul, că cel mic avea un genunchi pupat cu 1 zi înainte de asfalt și deaceea nu-l provocau topoganele, care de fapt, nu prea erau noi nici pentru nici unul din cei doi copii ai mei. Pe cea mare însă o provocau, și nu atât topoganele, cât faptul: „da ce chiar numai să ne uităm, când toți se dau?” Bun, i-am permis să stea la o coadă, în timp ce noi cu Erik așteptam liniștiți sub gard și sub soare 😀.

Iată coada. În salopetă din colțul pozei e Vanessa – cu mult curaj. Nu vreau să spun cât timp am așteptat să o ajungă rândul, și așa am încălcat și am apelat la cifre mai sus. Totuși, într-un final, a ajuns copilul pe topogan. S-a dat de sus în jos și pe cealaltă parte au scos-o afară. De-acord … coada-i lungă 😀. Da iaca când a venit să-mi spună că mai face o dată coadă, atunci s-a deschis iar cutiuța mea cu nervi.

A mai încercat să mă convingă tot ea că coada se mișcă repede acolo unde erau pictați copiii. Bun, încercăm și aici.

Nu cred că e nevoie să vă povestesc, că într-un final a renunțat. Eu și Erik încă răbdam 😀.

Un pic mai încolo câțiva copii jucau bowling. Erik a ajuns să lovească de 3 ori cu mingea, dar după vreo 15 min’ de baie la soare, nervi apăsați cu capacul și până la urmă: apucat de mână, aranjat printre copiii în așa fel încât să fie el în față, Vanessa i-a prins mingea de pe teren și i-am dat-o direct lui în mânuță… Și sigur, stat de pază acolo … ca nu cumva să facă alții ca noi 😀.

Ultima lovitură a fost cea mai bună, deaceea meritam să fim mulțumiți cu o masă bună. Vrei-nu-vrei era ora prânzului deja. Hai la altă coadă 😀.

După multăăăăă „răbdărică” am ajuns în fața vitrinelor cu „de-ale gurii”. L-am urcat pe Erik pe brațe pentru a se informa și el cu meniul, și după o scurtă discuție am ajuns la concluzia că mâncăm azi toți shaurma și bem Cola (cu așa un eveniment, odată în viață se poate 😀). Am hotărât, acum așteptăm coada să ajungem până la cineva care să ne deservească. Minimum 15 min’ și ziceam că fără cifre. Într-un final cineva ne ia comanda la care ne răspunde: „shaurma nu mai avem”. Hai, iar sfatul familiei, la care se hotărăște că mâncăm sandvici. Pleacă 3 de astea la cuptor și noi iar în așteptare. În timp ce vin, odată cu ele, la vecinii noștri vin câteva de shaurma totuși. Hhhmmm, cum se face? Parcă nu aveați? „Ba da, s-au adus din partea cealaltă” explică un alt lucrător. Mmmm, hai, că mai așteptăm! Vreo 10 min’ „shaurma-ua” a stat la cuptor …, cam tot atâta am așteptat și celălalt fel de bucate. Dar răbdare încă este 😀. Uite-le că vin! „Copii, atent că e fierbinte!” Iarăși sfatul familiei a hotărât că mâncăm la lac, terasa fiind supra încărcată, în schimb se găseau și super-mămici care încăpeau cu cărucioare pe acolo 😀.

Fierbinte? Serios? După 3 min’ de mers erau reci ca și sticlele de Cola (luate de la frigider). Să ne întoarcem înapoi? Iar coada? Iar cuptorul? Nuuuuu ….

Iaca și piciorușul pupat 😀.

Dar nici să nu mâncați niciodată shaurma rece … Noi degrabă nici fierbinte nu vom mânca.

Eiii, batereile reâncărcate … avem chef de joacă. Unde? Altă variantă mai bună nu exista.

Aici nu era coadă 😀. Aici și soarele era mai blând. Și sticlele goale de la Cola transformate în jucării de plajă (trebuie să-mi plătească pentru publicitate 😀).

Oricum n-a durat la infinit și Vanessei i-a venit dorul de coadă.

Dacă rezistai, ajungeai cu mașinuțele pe apă 😀. Noi totuși am revenit la expresia: „azi cu văzutul”.

După încă 1-2 ore de „văzut”…

Apropo, vorbeam prin mesaje cu un vechi prieten, care la moment fiind în Anglia, îl cam încercă dorul de casă 😀. Și mă lăudam eu cum petrecem ziua, la care îmi scrie: „Și cum, toți se distrează, iar voi vă uitați?”

Stai …. Am găsit 😀.

Sub gard, fără coadă și apă …. iuhhuuu 😀. Am stat aici vreo două ore, se udau, se uscau și se udau la loc.

Totuși, vroiam să cred că se încep a se rări. Autobusele au început a ne lăsa fără cozi.

La prima părere, că tot la apă am prins loc fără coadă 😀.

Și să nu fiu rea, dar oleacă am fost, că am insistat la un băiat de vreo 13 ani să-i ofere bicicleta (care corespundea vârstei de 4-6-7 ani) lui Erik, totuși zic, că au apucat și copiii mei câte ceva. Și eu 😀.

Ce?

Sentimentul că a venit Vara 😀. Bine ne-ai găsit!

Cum am luptat cu traficul înapoi spre casă, nu mai povestesc 😀.

Rămânem cu fericirea și culoarea emoțiilor de vară!

P. S.: toate pozele folosite în articol sunt din arhiva personală și oamenii care au nimerit în ele, au fost la întâmplare.

De ce mi-au trebuit 5 zile să scriu articolul? Că am încercat să număr nervii 😀.

Gata! La urmatoarele 2 concerte susținute în OrheiLand noi am renunțat.

Deocamdată 😉.

Și întrebarea de final: dacă totuși ar fi avut totul măcar un preț simbolic, asta n-ar fi făcut un pic mai ordonate cozile și mai puțini nervi mâncați?

Voi, cum credeți?

Cu nervii mâncați, Victoria Donţov 😎.

E timpul pentru poezie!

Sunt un pom?
Sau sunt o frunză?
Frunza pleacă și te lasă,
Pomul stă mereu acasă.
Frunza zburdă și dansează,
Pomul naște, roadă face.
Coace fructe și răbdare
Pentru frunze dansatoare.
Frunza cade și-nţelege
Pe pământ exist-o lege,
Dacă pleci și părăsești
Ai blestemul până-n veci.
Și te calcă toți pe cap,
Te zdrobesc fără de milă
Și rămâi pe loc străină
Fară tatăl tău copac.
Sunt o frunză? Sau un pom?
Într-o lume care pleacă
Chiar și pomul roditor….

16524006_1100786306698591_742818130_o (1)

Foto: Pavel Liubimtev

Între pom și frunză, Victoria Donțov.

Azi sunt Soare

Cine-am fost ieri, voi scrie în amintirile din viitor.

Cine sunt azi?

Simt că Soare 🙂

Cine voi fi mâine …., voi reveni tot aici.

28954049_2043227429280600_407707070719734334_o

Foto: Aliona Clunco

Deocamdată luminez …. și-mi place la nebunie ceea ce fac 🙂

Victoria Donțov – Soare.

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.

SUS ↑